Hai la împărțit dreptate, neamule!

SURSA: Text extras din cartea ,,Convinge judecătorul” scrisă de Adrian Toni Neacșu

PREGĂTIREA SEDINȚEI

Ziua 1. Vine grefierul cu dosarele. Știam că va intra pe ușă după zgomotul de la cărucior care se aude pe hol: scârțâituri, lovit de ușă, două transporturi, el e. Deschide ușa și începe să care: unu, două, trei, patru, cinci brațe… Mă opresc din numărat. A pus dosarele pe birou, lângă birou, sub birou, restul pe scaunul de lângă geam. Imi scot nervos țigara. Trag un fum și îmi spun: `dacă le dau un ghiont, zboară pe fereastră o treime din ele`. Mă abțin cu greu.
Mă așez pe scaun si iau primul dosar: 3 volume, adică cam 1.000 pagini. Mă uit la ultima filă – cerere de amânare de la avocat. `Există un Dumnezeu!; nu mă interesează motivul, se va admite.
Următorul: 1 volum, doar 2 părți. Vor termen pentru apărare. `Se admite!`
Incă unul la rând: 4 volume, 15 părți. Incep să număr dovezile de îndeplinire a procedurii de citare: dacă una singură nu s-a întors, reușesc să amân dosarul.
Un dosar e de 8 ani pe rol: a fost o dată la prima instanță, apoi a plecat în apel, s-a întors la prima instanță, trece de apel, dar în recurs se dispune din nou rejudecarea și tot asa, acum e a cincea oară aici. Dar a fost înregistrat cu număr nou: apare ca și cum a fost înregistrat prima dată în sistem acum 3 luni. Nu înțeleg pentru ce se judecă. Mă gândesc la părți: unele au mai murit – norocul meu: voi amâna ca să fac adresa la Primărie să văd de ceva moștenitori.
În fine, mă mai uit la unul. E cu un raport de expertiză. Părțile au depus obiecțiuni. Nu le voi mai cenzura, oricum nu pricep limbajul expertului. I le voi trimite direct lui, să își bată capul.

Vine colega de complet. Vede maldărele de dosare. Le numără și își alege unul mai mic. Pe restul le va vedea direct în sală sau chiar la motivat. Apoi se grăbește să meargă la cumpărături, s-a deschis sezonul de reduceri.

Vine și al treilea coleg. Se duce la primul dosar. `Ăsta e prea greu`, zice. `Mă doare spatele. Nu îl mai iau să mă uit în el`. Iși alege vreo două mai subțirele și le frunzărește rapid. Nu mă interesează, doar eu conduc ședința, așa că – potrivit cutumei – eu sunt cel care trebuie să vadă toate dosarele. Imi caut fișele pentru dosarele mai vechi. Cine naiba își mai ține fișe, însă? Oricum, nu le găsesc. Imi scriu pe lista cu dosare ce am de făcut în fiecare. Colegul de complet se mai învârte de două ori și spune: `Măi, nu am chef. Vezi că mâine nu vin, mă duc să înscriu copilul la școală`. Dau din cap afirmativ.

Ziua 2 A doua zi mai văd o parte din dosare. Mai citesc presa pe net, mai răspund la două mailuri. Ascult ultimele bârfe din palat și stau la o cafea cam mult cu o grefieră. Mai am 30 de dosare de văzut. E ora 13, lumea începe să plece acasă. Mă gândesc că nimeni nu o să îmi facă statuie și plec și eu. Vreo două dosare le pun în geantă și le iau acasă. Pentru restul, mă bazez pe intuiție.

Ziua 3 E ziua de ședință, ar fi trebuit să începem la 8.30. Mă uit la ceas. E 9.30 si colega încă nu a venit. Nimic nou. Pun grefiera să o sune. A dat într-un târziu de ea. E obosită, după un show tras astă noapte și nu s-a putut trezi. Ii comand un taxi. Intre timp, intră în birou celălalt coleg. Imi spune un banc: Era ziua alegerilor în CSM. Se uită una din candidate în oglinda fermecată și spune: `Oglindă, oglinjoară, spune-mi cine-i cea mai frumoasă, deșteaptă și necoruptă din țară?. La care oglinda răspunde: `Dă-te, fă, la o parte, că nu văd nimic!`. Schițez un zâmbet. Scot din geantă dosarele; nu am apucat să le văd, m-am uitat la circul politic de la TV. Imi caut însemnările de ieri. Ajunge și colega. Ne luăm robele. Eu împrumut una de la biroul alăturat, deja e prea veche a mea. Ne îndeptăm spre sală: `Băi, tu ai văzut dosarele?` mă întreabă cel de pe locul 2. `Aproape`, spun eu. `Auzi, eu am să le văd în sală numai pe alea cu care ieșim în fond, bine?`. `Bine`, mormăi eu. Imi fac o cruce cu limba, îmi iau moaca de Gigi-duru și deschid ușa.
`Ridicați-vă, intră completul de judecată` strigă grefierul. Colega din stânga se împiedică de prag. Aud un pufnit în râs. `Drace, m-am binedispus deja! Hai la împărțit dreptate, neamule!

ȘEDINȚA DE JUDECATĂ

Suntem în sala de judecată. Câțiva justițiabili se uită atenți către complet. Avocații vorbesc si se uită încă în dosare – ca de obicei, nu au venit cu jumătate de oră înainte să le vadă. Vreo două persoane citesc ziarul; sau poate sunt reviste deșucheate. Văd un bătrânel în ultima bancă, e același în fiecare săptămână – ori e vreun pensionar care nu are casă si stă la căldurică, ori e vreunul de la servicii; pe vremuri, ăla era locul pe care cineva de la inspecție venea să ne observe cum judecăm. Unul ordonă brokerului prin telefon să îi cumpere nu știu ce acțiuni. Imi intru în pielea personajului care trebuie să fie cel ce pentru câteva ore conduce tot ce se întâmplă în sală: bat cu pumnul în masă, le spun să îsi închidă telefoanele, țip la avocați, chem jandarmul, amendez vreo trei gălăgioși.
Incepem analiza dosarelor. Trei maldăre stau în dreptul grefierei. Unul câte unul, le mutăm în fața noastră. Colegul din stânga are acum in față un teanc de dosare care îl maschează perfect în timp ce ațipește. Din când în când îi mai trag câte un cot. Colega din dreapta trimite sms-uri prietenului. Trag cu ochiul: se pare că au petrecut bine la ultima întâlnire.
O avocată se face că pledează. Ii zâmbesc si îmi răspunde din priviri. Parcă a mai slăbit. Dar tot prostii spune, nu a avut timp să citească dosarul. Doar e plătită de partea care a angajat-o indiferent dacă câștigă sau nu.
Urmează un avocat gras. Transpiră abundent. Habar nu are despre ce vorbește, însă ridică destul vocea ca să îl audă întreaga sală. Parcă si văd în spate cum oamenii il admira ce mult si ce frumos pledează – înseamnă că e bun, si data viitoare il vor angaja pe el ca avocat. Trage de-o amânare: am înțeles că avocații tari sunt plătiți pentru fiecare termen de judecată, așa că au tot interesul să amâne dosarul, mai ales când sunt chestiuni mari in joc.
Mă gândesc la săracii oameni care nu au după ce bea apă și plătesc avocații gândindu-se că vor câștiga. Sau că îi cunosc pe judecători si vor putea aranja procesul. Cei mai adevărați mi se par avocații care iau `onorariu de succes` – nu încasează onorariul în avans, ci iau 10% din miza procesului (suma mare sau un imobil, de obicei) dacă vor câștiga.
O, vine si domnu` decan: gelat, cu costum impecabil pe sub roba descheiată la gât să i se vadă cravata super-scumpă. E însoțit de câțiva stagiari: unul îi cară geanta, altul cărțile, altul dosarele. I se face loc in prima bancă. Se oprește, se uită încruntat spre sală, dar când se uită spre noi e tot un lapte și o miere. Stie că il putem face de râs in fața publicului si al colegilor dacă e să ne punem cu el, si nu cred că vrea să riște. Colega mea se arată foarte atentă la cauza lui: acuși face 10 ani și vrea să plece în avocatură fără examen, așa că are nevoie de semnătura domnului decan.
Intră un grefier pe ușa din spatele nostru. E o adunare urgentă cu tot colectivul. Suspendăm ședința si plecăm la adunare. Iar a venit nu știu ce hârtie de la CSM, să le dăm observații. Termen limită: ieri. Mi se rupe! Ii lăsăm pe șefi să scrie, că doar de asta sunt plătiți. Oricum, hârtiile de la noi ajung întotdeauna la coș, fie că le trimitem la MJ, fie că e vorba de CSM. Ne întoarcem. Pe drum, colegul meu intră în birou unde trage pe gât un întăritor. Se simte mai bine acum.
Intrăm din nou în sală. Iar se ridică lumea, iar se așează. Urmează un bătrânel. Nu are avocat, si nici nu prea aude. Incerc să îi explic ce se întâmplă. Ii pun în mâini hârtiile puse de partea adversă si il trimit acasă să o studieze. In felul ăsta, am mai amânat un dosar.
Un dosar cu doi vecini. Se ceartă de ani de zile pentru o palmă de pământ. Au cheltuit până acum de 10 ori mai mult decât valoarea terenului. Dar e moștenire de familie, așa că pentru ei merită. Colegul mormâie că am scos prea multe dosare si o să avem mult de motivat săptămâna viitoare. Are dreptate, așa că îmi mai domolesc din elan. Doi avocăței tineri ne ridică o excepție de rămânem mască. Pun dosarul in dreptul gurii și mă consult cu colegii. Habar nu au despre chestiunea ridicată. Eu nu mă risc să dau pe loc soluția. Rămânem în pronunțare pe excepție, o să o soluționăm până la următorul termen.
Când să plecăm, vine o doamnă in fata noastră: a primit citație, dar nu i-am strigat dosarul. Mă uit pe listă si, într-adevăr, mai aveam un dosar. Grefiera se uită la mine obosită. Nu îl găsește. O trimit in birou la mine si la ea. Tot nu-i. Acum, ori l-am luat acasă si vreunul dintre puști mi-a făcut o farsă, ori s-a rătăcit pe circuit. Imi convine a doua variantă si o dau ca oficială. Urmează să o cităm din nou pe doamna cu pricina, iar între timp să vedem unde o fi dosarul. Dacă nu il găsim, o să dăm vina pe arhivar și gata.
Ridicăm ședința de judecată si plecăm către birouri. A mai trecut o ședință. Ar trebui să dăm acum soluțiile si să le scriem în condică….

DELIBERAREA

Ieșim din sală. Teoretic, trebuie să mergem într-un birou să dăm soluțiile. Intru la mine: e plin – a venit o duduie care vinde bijuterii si toate colegele mele sunt călare pe ea. Mergem in biroul unui coleg. Acolo mai deliberează un complet. Intram si noi. Incepem deliberarea. Iau primul dosar si imi dau cu părerea. Colegii sunt de acord, e un dosar pe care nu l-au văzut nici unul. Il iau pe următorul – aici sare colega de complet că ea e de părere să îi dăm dreptate decanului. Noi am cam fi de altă părere, dar colega se oferă chiar să motiveze ea dosarul – așa da, suntem de acord să ii dăm dreptate. Urmează un dosar in care constatăm după n-shpe termene că o parte nu a fost citată. Nimeni nu a observat până acum. Cu regret îl repunem pe rol. La dosarul ăsta dăm o amânare de pronunțare – nici unul nu l-am văzut. Oficial, vom spune că necesită timp pentru deliberare, având în vedere obiectul cauzei bla, bla. In alt dosar constat că mi s-au depus concluzii scrise în sală cu probe noi. E salvarea mea, repus pe rol pentru a fi discutate în contradictoriu de părți.Nu la fel procedez cu următoarea cauză, unde e aceeași situație. Prea multe repuneri pe rol înseamnă că nu am analizat bine dosarele. Așa că dăm soluția. In unanimitate, desigur. Oricum, suntem complet de recurs, nu mai are cine să ne verifice hotărârea mai sus. Grefiera ne aduce un dosar de săptămâna trecută, cică e cu amânare de pronunțare. Scap o înjurătură. Suntem așa de obosiți… Aș mai da o amânare, dar deja au fost trei în dosarul ăsta și bate la ochi. Incep să răsfoiesc la sfârșit si văd niste concluzii mișto, făcute ca la școală. Ok, mergem pe mâna avocatului. Urmează să îl caut să îi cer discheta, să nu mai scriu eu încă o dată la calculator dacă tot preiau concluziile sale. Colega țipă după grefieră: îi dă niște bani si o trimite la chiosc să ii cumpere ceva. Ceva femeiesc, pricep eu. Nu mă bag. Dacă aia e fraieră si acceptă, treaba ei. Colegul de suferință mă zorește: are o întâlnire si trebuie să o șteargă. Mă grăbesc. In dosarul care urmează, soluția e ori așa, ori invers, avem argumente și pro, și contra. Ce să facem? Dăm pe invers, că e mai ușor de motivat. Urmează un dosar cu o excepție nasoală. Ar trebui să cautăm o carte să ne mai documentăm, însă încercăm să rezolvăm situația din amintiri. Colegul e pentru admiterea excepției, eu sunt pentru respingere. Al treilea decide: se admite si, deci, terminăm dosarul. Mă văd nevoit să renunț, asa că dau si eu pe admitere – ce, sunt prost să motivez opinia separată?! Imi trece prin cap că erau niște reguli cu privire la cine își spune primul părerea în complet: parcă cel mai tânăr si parcă ăla fără funcție de conducere – nu le mai respectă nimeni. Incă un dosar, încă o amânare de pronunțare. Doar nu o să îi stric ziua colegului. Deja acesta iese pe ușă. Ii strig ca să nu uite să semneze minutele mâine pentru dosarele rămase pe capul meu să le hotărăsc singur. Da, singur, căci colega a deschis messenger-ul. Gata, am pierdut-o! Mi-e ciudă pe ea: mai înainte am analizat un dosar în care aveam nevoie de o lege si ne-a spus senină ca nu știe sa umble în LEGIS. Bine că se pricepe la altele. Din cauza ei a trebuit să îmi storc creierii să îmi amintesc ce scrie prin lege. Sper să o fi nimerit. Mă duc în birou. Imi trag o cafea și sorb o țigară. Ies pe hol: în dreptul sălii de judecată, un bătrânel așteaptă pronunțarea. Sper că glumește! Il bat pe umăr și îl trimit la grefieră, să îi citească din minută. Cine mai face pronunțări în sala de judecată?! Reflectez: încă o zi de împărțit dreptatea a trecut…Ce bine merge completul meu: toți gândim la fel, de fiecare dată decidem în unanimitate. Următoarele două ședințe am scăpat de citit: conduc ceilalți, deci fac o pauză. Intre timp, poate vrăjesc o grefieră să îmi motiveze ceva hotărâri, că am văzut că încep a se pricepe. Mă simt împlinit! Mi-am adus aminte că sunt ăia de vând produse prin instanță. Ies grăbit să ii caut: vreau și eu o cravată nouă. Si ieftină, desigur. Poate chiar cu plata în rate.

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: