Ce este un scriitor? Asta vrei sa stii?

Păi… uite, cum să-ţi explic?… e un om care scrie mereu. În faţa lui se află un maldăr mare de hârtie. Scriitorul lasă să curgă din el un fir subţire şi albastru, care se lipeşte de hârtie, formând fel de fel de figuri şerpuitoare… ştii, nişte desene dantelate care se aşează sub altele… Hm, da. Acestea se numesc rânduri.

Cum să-ţi mai explic? E ca şi cu viermii de mătase, ştii, viermi din aceea, pe care îi creşti şi tu. Nu-i aşa că după ce s-a îndopat bine cu frunze de dud, într-o bună zi viermele încetează să mai mănânce… iar din cap începe să-i curgă un fir lung de mătase pe care îl răsuceşte, îl strânge, îl toarce, îl înfăşoară şi îl înnoadă în jurul său, făcându-şi un fel de căsulie în care se piteşte şi doarme dus, ca după un timp să iasă din ea în chip de fluture. Frunzele de dud pe care le-a mâncat se transformă în capul omidei într-un fel de lichid mătăsos, iar lichidul mătăsos se preface apoi în fire de mătase.

Cam la fel se petrec lucrurile şi cu scriitorul- vierme. În tinereţea lui nenea scriitor mănâncă o mulţime de foi, dar nu foi de dud, ci foi de hârtie pe care au scris alţii fel de fel de lucruri, foi de scrisori, foi de cărţi, numite şi file… Acestea… cum să-ţi explic?… în capul scriitorului se transformă în cerneală… da, da, în cerneală… Şi într-o bună zi, când capul i s-a umplut, scriitorul încetează să mai mănânce şi începe să dea drumul firelor de cerneală cu care se va îmbrobodi, ca pe urmă să se prefacă în fluture…

Pe unde curge cerneala din el? Păi, din capul scriitorului iese un tub, care îi trece prin braţ, până la mână. Iar în el ţine în permanenţă un fel de băţ având în cap un mic obiect ascuţit, numit peniţă… Firul de cerneală iese prin această peniţă… Un lucru mi se pare mai ales ciudat: că orice fel de foi ar mânca scriitorul, ele se transformă toate în fire de cerneală. De exemplu, speţa numită „poet” nu mănâncă toată ziulica decât scrisori de dragoste. Şi acestea se prefac în capul lui tot în cerneală, iar cerneala în fire de cerneală…

Aşadar, scriitorul lasă să i se scurgă din cap firul de cerneală care se aşterne pe hârtie… Un capăt al firului îl leagă de un ciot numit editor, apoi îi dă drumul cernelii. Şi cerneala curge, curge necontenit, firul se face tot mai lung, tot mai îmbelşugat (da, da, fiindcă scriitorul mai are încă multă cerneală în cap!), ies fire groase şi frumoase care acoperă hârtia. E o frumuseţe de fir, o minunăţie, ce mai — toată lumea e încântată de el. „Vai ce frumos e, ce frumos!” se entuziasmează cu toţii, făcându-i loc cât mai mult. Scriitorul e bucuros şi el, deşi ştie că cerneala din cap i se împuţinează mereu, vede firele nenumărate, şi se bucură, gândindu-se cu plăcere la viitor. Se va înfăşura zdravăn cu ele şi va dormi ca un popă, iar mai târziu se va transforma în fluture…

Iar cerneala din capul scriitorului scade, scade mereu. Şi pe măsură ce scade, firul se face tot mai subţire, rândurile tot mai rare şi mai firave. În epoca aceasta ia naştere de obicei ceea ce se numeşte „drama în versuri”. Dar scriitorului nu-i pasă, se bucură de gogoaşa ce-l aşteaptă.

Într-o bună zi cerneala din capul scriitorului se isprăveşte. S-a transformat toată în fire de cerneală care s-au aşternut pe hârtie. Scriitorul se gândeşte la acelaşi lucru: ce dulce va dormi el între atâtea fire, până în momentul când se va trezi fluture.

Dar vezi că nu se întâmplă întocmai, nu-i aşa? Viermii de mătase nu se cultivă de dragul fluturilor, ci de dragul mătăsii. De aceea oamenii aruncă gogoaşele în apă clocotită; viermii se prăpădesc, iar mătasea e depănată pe mosoare. Din ea se fac ciorapi frumoşi, iar viermii sunt aruncaţi la gunoi.

Aşa se întâmplă şi cu gogoaşa de cerneală. Când i s-a scurs toată cerneala din cap, scriitorul e aruncat în apele clocotitoare ale criticii şi scuturat din gogoaşa de cerneală, iar firul de cerneală… păi da, se preface şi el tot în ciorapi de mătase… pentru nevasta crescătorului de scriitori. Sunt unii care se miră de acest lucru şi plictisesc lumea cu fel de fel de întrebări. Despre aceştia se spune în cercul viermilor mai tineri:
— Uite-l şi pe moşneagul cutare… S-a epuizat complet. Sărmanul…!
Şi tinerii au dreptate.

(fragmentul este o alegorie despre scriitori şi l-am transcris din cărţulia                                     ,,Daţi-mi voie domnule profesor” de Karinthy Frigyes )