Din jurnalul unui prunc hazliu

Cercul restrâns în care trăiesc nu-mi oferă decât un teren limitat spiritului meu de observaţie şi astfel, deocamdată, nu mă pot ocupa decât de câteva fenomene cu caracter permanent şi printre acestea, în primul rând, de curioasa figură a unui ins din personalul pus la dispoziţia mea şi care de săptămâni de zile încearcă să-mi trezească interesul faţă de persoana sa.

Acest membru al personalului meu e un individ de talie mijlocie, cu părul ciufulit şi cu faţa gălbuie. Altceva nu ştiu despre el şi nici nu mă interesează, deşi de multe ori mă înduioşează stăruinţa cu care încearcă să se facă observat. Se învârte mereu în jurul meu; la cel mai mic semn aleargă la mine, faţa lui naivă şi însufleţită e luminată de dorinţa arzătoare de a-mi fi de vreun folos, de vreun ajutor, bietul de el. Mai ales în timpul din urmă se străduieşte din răsputeri să mă facă să-i reţin figura şi numele. Mi se prezintă de o sută de ori pe zi: „Tăticu, tăticu, eu sunt tăticu”, repetă mereu, când descurajat, când sperând că în cele din urmă îl voi învrednici de atenţia mea şi îi voi reţine figura…

Atâta s-a tot zbătut, încât am şi reţinut-o cu aproximaţie, ba aş putea chiar să pronunţ cuvântul „tăticu”, însă dinadins n-o fac: nu e bine să te dedai la intimităţi cu personalul de serviciu. Nu vreau să-şi ia nasul la purtare, destul mă deranjează şi fără asta.

Deşi, repet, această fidelitate de câine trezeşte în mine un fel de bunăvoinţă compătimitoare. Printre ocupaţiile mele multiple (încep să-mi crească dinţii şi îmi dau multă bătaie de cap) uneori pot să mă mai gândesc şi la el în treacăt: ce fel de om o fi, sărmanul?

Într-una din dimineţile trecute mă aflam încă în pat, după ce prin câteva strigăte energice am ordonat femeii de serviciu, numită Mămica, să-mi aducă micul dejun, pe care apoi l-am consumat cu multă poftă, am început să mă plictisesc. Priveam distrat în jurul meu şi îl zării şezând în faţa mesei. Ţinea în mână un beţişor negru cu care zgâria foaia de hârtie întinsă pe masă. Deodată m-a cuprins mila: ce om primitiv şi neştiutor trebuie să fie! Poftim, are în mână un obiect, iar în faţa lui, pe masă, hârtie câtă vrei. Şi ce face nepricopsitul în prostia lui copilărească? În loc să şi le vâre pe amândouă în gură, cum ar face orice fiinţă cu scaun la cap, zgârie un obiect cu celălalt, de parcă hârtia ar avea mâncărime. Dar asta n-ar fi încă nimic. Are însă şi o ţeavă, îndoită la capăt, pe care din când în când o vâră printre dinţi, scoate fum din ea, apoi îl risipeşte în aer, în loc să încerce să înghită toată ţeava. Da, bietul om, nătărău cum e, nu ştie că toate lucrurile care ne cad în mână trebuie să ni le băgăm fără excepţie, şi în întregime, în gură, acesta fiind singurul mod ca ele să nu rămână pe dinafară.

Spuneam că mi s-a făcut milă de el şi am început să râd încet. Bineînţeles, m-a zărit de îndată, a sărit din loc şi, gudurându-se ca un căţeluş, a alergat radios spre mine. I-am zâmbit cu indulgenţă, mă rog, ca să-i recompensez zelul şi i-am permis să-mi schimbe toaleta, care între timp se umezise, cu una uscată. Pe urmă i-am făcut un semn, dându-i voie să se aşeze lângă mine. Mai mult chiar, i-am permis să mă ia în braţe. Toate acestea fiindcă eram curios să aflu ce face cu beţişorul acela negru: de ce i-o fi trebuind sărăcuţului? „Che, che” — i-am spus, clar, pe franţuzeşte. (Que faites vous? am vrut să-l întreb.)

A făcut sforţări mari ca să înţeleagă ce doresc, dar mi-am dat seama imediat că creierul lui mărginit nu e în stare să prindă înţelesul cuvintelor mele. S-a zăpăcit, a început să râdă şi să repete vorbele mele. Sărea într-un picior şi făcea într-una „Che, che” ca un papagal. Mă cam supăra această gogomănie, aşa că m-am încruntat puţin. Să-l fi văzut cum a tresărit, îngrijorat, plin de spaimă! „Ghighica!” i-am spus, dar nici cuvântul acesta nu l-a înţeles, deşi îl repeta într-una „Veveghe” — încercai din nou, de data aceasta chiar supărat, dar tot fără să pot obţine un răspuns inteligibil. Totuşi, confuz şi vag şi-a dat parcă seama că vreau să-i spun ceva, fiindcă a început să se bâlbâie, bolborosind cuvinte nearticulate, ca „bubu”, „bubuşor” şi alte orăcăieli fără nici un sens. E un om imposibil! Am toată bunăvoinţa, dar nu e chip să te înţelegi cu el. L-am prins de urechi şi am început să i le zgâlţâi. El, în loc să şi le fi smuls din cap — cum ar fi procedat orice om inteligent — ca să mi le dea să mă joc cu ele, ştiţi ce a făcut? Se ferea, şi le trăgea înapoi… Văzând că orice speranţă e pierdută, m-am plictisit de el, sărmanul. Am început să ţip cu voce tare să vină cealaltă persoană de serviciu, să-l ia de lângă mine… A şi venit, în fuga mare, i-a tras o săpuneală pe cinste „tăticului”, apoi m-a luat în braţe. Bietul „tătic” şi-a pus capul în pământ şi cu paşi împleticiţi s-a întors la masă.

(fragment extras din ,,Daţi-mi voie domnule profesor” de Karinthy Frigyes)